de fiecare data scornim o teorema sustinuta sus si tare, si tot atat de tare vine de sus, de undeva, negatia. nu, nu toti ce te inconjoara vor vrea ceva de la tine, nu traim doar in tranzactii cu carne sau suflari. traim, sau, cel mult respiram pt a putea din cand in cand sa deschidem ochii mari, sa tragem aer in piept si apoi sa inghitim gandul si gestul celuilalt si asa sa il incorporam in rugaciunea noastra.
respir inconjurata de astfel de gesturi venite de cine mai stie de unde. pe unele le primesc, unele mi se soptesc, altele dau buzna nechemate, si unele fug catre mine in directie inversa. ce este insa mai trist si minunat in acelasi timp, e ca sunt unele, acelea pt care continum sa respiram pe care nu le-am descoperit, sau pur si simplu nu avem coaja atat de tare incat sa le putem tine-retine.
respiratia asta a mea naste un zambet o data cu reflectia soarelui. de obicei in asfalt. asa imi plac mie- copacii in oglinda apei, si soarele pe ciment. de ce? nu stiu..., mi-e frica sa emit o alta teorema...
